Cântarea României de Alecu Russo

Dacã duºmanul vostru va cere legãminte ruºinoase de la voi, atuncea mai bine muriþi prin sabia lui, decât sã fiþi privitori împilãrii ºi ticãloºiei þãrii voastre. Domnul pãrinþilor voºtri însã se va îndura de lacrimile slugilor sale ºi va ridica dintre voi pe cineva, care va aºeza iarãºi pe urmaºii voºtri în volnicia ºi puterea de mai înainte.

(Cronicã moldoveneascã)


1

Domnul Dumnezeul pãrinþilor noºtri înduratu-s-a de lacrimile tale, norod nemângâiat, înduratu-s-a de durerea plãmâilor tale, þara mea?.. Nu eºti îndestul de smeritã, îndestul de sfâºiatã? Vãduvã de feciorii cei viteji, plângi fãrã încetare pe mormintele lor, precum plâng ºi jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soþilor.

2

Neamurile auzirã þipãtul chinuirii tale; pãmântul se miºcã. Dumnezeu numai sã nu-l fi auzit?.. Rãzbunãtorul prevestit nu s-a nãscut oare?

3

Care e mai mândrã decât tine între toate þãrile semãnate de Domnul pe pãmânt? care alta se împodobeºte în zilele de varã cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?

4

Verzi sunt dealurile tale, frumoase pãdurile ºi dumbrãvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede ºi senin cerul tãu; munþii se înalþã trufaºi în vãzduh; râurile, ca brâie pestriþe, ocolesc câmpurile; nopþile tale încântã auzul, ziua farmecã vãzutul... Pentru ce zâmbetul tãu e aºa de amar, mândra mea þarã?...

5

Pe câmpiile Tenechiei rãsãrit-au florile?... Nu au rãsãrit florile, sunt turmele multe ºi frumoase ce pasc vãile tale; soarele înrodeºte brazda; mâna Domnului te-a bucurat cu bunuri felurite, cu pomete ºi cu flori, cu avuþie ºi cu frumuseþe... Pentru ce gemi ºi þipi, þarã bogatã?...

6

Dunãrea bãtrânã, biruitã de pãrinþii tãi, îþi sãrutã poala ºi îþi aduce avuþii din þinuturile de unde soarele rãsare ºi de unde soarele apune; vulturul din vãzduh cautã la tine ca la pãmântul sãu de naºtere; râurile cele frumoase ºi spumegoase, pâraiele cele repezi ºi sãlbatice cautã neîncetat lauda ta... O, þarã falnicã ca nici una, pentru ce faþa þi-e îmbroboditã?

7

Nu eºti frumoasã, nu eºti înavuþitã?.. N-ai feciori mulþi care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului ºi viitorul premergător ta... pentru ce curg lacrimile tale?..

8

Pentru ce tresari? trupul þi se topeºte de slãbiciune, ºi inima þi se frãmântã cu iuþealã... citit-ai oare în cartea ursitei?.. Aerul miºcã tulburat... vântul dogorãºte... Îngerul pieirii arãtatu-þi-s-a? Nopþile tale sunt reci, visurile tulburate ca valurile mãrii bãtute de furtunã... ce-þi prevestesc?

9

Priveºte, de la miazãzi la miazãnoapte, popoarele îºi ridicã capul... gândirea se iveºte luminoasã pe deasupra întunericului... Gândirea, duhul dumnezeiesc ce zideºte, ºi credinþa ce dã viaþã... lumea veche se prãvãleºte, ºi pe ale ei dãrâmãturi slobozenia se înalþã... Deºteaptã-te!

10

Mucenicii sângelui tãu n-au zis oare: "ºi Domnul va scula pe unul dintre voi, care va aºeza pe urmaºii voºtri iarãºi în volnicia ºi forța lor?.." Uitat-ai sângele ce curge prin vinele feciorilor tãi?.. Mult erai mândrã odinioarã, când strigai "ura" în bãtãi?.. pieptul tãu era tare ca de oþel, paloºul se tocea pe dânsul... soarele se întuneca de norii de pulbere ce ridicau rãzboinicii tãi.

11

Poporul tãu era îndrãzneþ ca vulturul, rãzboinic ºi trufaº ca taurul neînjugat... Rãmasu-þi-a oare numai umbra puterii ºi aducerea-aminte a vitejiei tale?..

12

Cum a slãbit pieptul tãu de oþel?.. mâna ta cea tare cade de obosealã... ºi moleºirea a intrat în lãcaºul voinicilor!.

13

În vremea veche... de demult, demult... cerul era limpede... soarele strãlucea ca un fecior tânãr... câmpii frumoase, împrejurate de munþi verzi, se întindeau mai mult decât putea susține ochiul... pãduri tinere umbreau dealurile... turmele s-auzeau mugind de departe... ºi armãsarii nechezau, jucându-se prin rariºte... pe o pajiºte verde slobozenia, copilã bãlãioarã cu cosiþe destul de lungi ºi aurite, se juca cu un arc destins. Ferice de oamenii din câmpie, ferice de cei de la munte!.. Era vremea atuncea, când tot omul trãia fãrã stãpân ºi umbla mândru, fãrã sã-ºi plece capul la alt om; când umbra vãilor, pãmântul ºi aerul cerului erau deschiºi tuturora; iar viaþa se trecea linã ca un vis; ºi îndată ce ajungeau pe om nevoile bãtrâneþilor ºi moartea, el se ducea, zicând: "mi-am trãit zilele", ºi era sigur cã viaþa lui se va prelungi în copiii ºi moºtenirea lui...

Dar iatã aerul se tulburã... cerul cel limpede se îmbrobodeºte cu nori întunecoºi... un nor de praf învãluie câmpia ºi ascunde munþii... se aud vaiete... dobitoacele se învârtesc, cum se învârtesc în nopþile vijelioase, când lupii urlã în pãduri... caii necheazã jalnic... mulþime de glasuri se aud strigând... vãdesc când primejdie, când nãdejde, izbândã, când pierdere, turbare, deznãdãjduire; vântul suflã ºi norul se împrãºtie puþin... Doamne, fã-þi milã!.. Se vede amestecul unei bãtãlii!.. Cei ce au nãvãlit sunt îmbrãcaþi în fier... sãgeata alunecã pe pavãzã, ºi paloºul cu douã ascuþite taie în carne vie... dar piepturile goale stau împotrivã... se luptã cu furie... se plec sabiei... inimile slãbesc... fug... þara slobodã a pierit!.. staþi... izbânda-i în mâna Domnului... arcul se întinde din nou... luptãtorii se amestecã ºi se izbesc... piepturile goale de pavezele... capetele descoperite de coifurile...

Departe pe câmpie se vãd arcuri zdrobite, fãºii de steaguri, apoi un coºciug focul jertfei se înalþã în vãzduh... învinºi ºi învingãtori cad în genunchi, ºi la lumina flãcãrii îºi dau dreapta ºi se iau în braþe... fii cu inimã bunã... þarã binecuvântatã... Tu fuseºi altarul rudirii crivãþului cu pustia, a bãrbãþiei cu mintea, a slobozeniei cu puterea. Din aceastã rudire frãmântatã cu sânge ºi sfinþitã prin foc se naºte un popor nou.

Astfel povestesc bãtrânii.

14

Oraºele se întemeiazã ºi se înfrumuseþeazã din nou... oamenii cresc în îndestulare ºi se înmulþesc ca nisipul mãrii... pãmântul se acoperã cu holde aurite... volnicia domneºte ca mai înainte, dar nu acea volnicie pruncã, floare plãpândã a pustietãþii, ci slobozenia cea bãrbatã ºi luminoasã, sau puternicã ºi cu rãdãcina þeapãnã ºi adânc înfiptã în pãmânt... sabia, acum nefolositoare, a rãzboinicului stã în coliba sa spânzuratã... femeile zâmbesc dulce la pruncii lor... chipul zbârcit al bãtrânilor se întinde de bucurie... pacea aduce legea care chizãºuieºte, iar nu asupreºte... legea, rod al slobozeniei... legea care apãrã pe cel slobod de nedreptate ºi nu apasã pe sãrmanul în folosul bogatului... ºi multã vreme erau numai oameni fericiþi, deºi se aflau bogaþi ºi mai sãraci... cãci nelegiuirea nu era cunoscutã; ºi cei bogaþi, ºi cei mai tari nu fãceau ei singuri legea, dupã cum le venea lor mai bine, ºi nu puteau cãlca dreptul altuia, ºi junii ziceau, închinându-se cãtre bãtrâni: "cinste fie pãrinþilor noºtri, care s-au luptat vitejeºte ºi ne-au lãsat de moºtenire moºie ºi slobozenie".

15

Cel ce nu cunoaºte nevoia legii nu cunoaºte ce e slobozenia, cãci nu poate fi slobozenie fãrã lege... ºi acel ce nu se þine de duhul legii se leapãdã de slobozenie.

16

Pãmânt chinuit, te-a iubit legea... când te va ierta Domnul?

17

Slobozenia e îndoitã: cea dinlãuntru ºi cea dinafarã... ele sunt surori, una fãrã alta nu pot trãi... slobozenia dinafarã este neatârnarea moºiei, în care naºtem ºi care ne hrãneºte, moºia de la care tragem numele nostru ºi dreptul de om, de sub biruirea oricãrei alte þãri ºi împãrãþii. Pentru sângele ce ne dã, suntem datori cu sângele nostru. Pentru aceasta au fost bãtãliile neamului nostru ºi a neamurilor, bãtãliile cele vestite, scrise cu movile ºi mãnãstiri pe ºesuri ºi pe dealuri. Slobozenia dinlãuntru este legea, icoana dreptãþii dumnezeieºti, legea aºezatã prin învoirea tuturor ºi la care toþi deopotrivã se supun. Acolo unde nu e lege, nu e nici slobozenie, ºi acolo unde legea e numai pentru unii ºi ceilalþi sunt scutiþi de sub ascultarea ei, slobozenia a pierit... ºi fericirea e stinsã... cãci atuncea asuprirea, nevoile, necazurile ºi sãrãcia izvorãsc în lume: atuncea mulțimea se împarte în sãraci ºi bogaþi, în stãpâni ºi robi, flãmânzi ºi îmbuibaþi... atuncea lumea stã în cumpãnã de pieire... cãci dreptatea dumnezeiascã e vecinicã; ea urãºte ºi blestemã pe omul ºi pe neamul ce alunecã în calea nedreptãþii... Strãbunii noºtri au fost blestemaþi de Domnul pentru strâmbãtãþile lor, ºi blestemul a trecut din neam în neam pânã în zilele noastre... privegheaþi asuprã-vã ca la candela ce arde, ca nu copiii voºtri ºi copiii copiilor voºtri sã zicã de voi: blestem asupra pãrinþilor noºtri, care au fãcut strâmbãtate!.. strâmbãtatea izvorãºte din siluire, din pizmã, din jefuire ºi din neºtiinþã... legea dreptãþii e frãþia, ºi ce frãþie poate fi între uliu ºi prada lui, între rãpitul ºi rãpitor, între dreptul ºi nedreptul?.. pânã când mai puteþi, voi, cei ce aþi cãlcat dreptatea, grãbiþi a intra în calea Domnului, cãci va sosi ziua izbândirii, ziua când vrabia se va lupta cu uliul ºi-l va birui... ºi într-adevãr, zic vouã, acea zi s-a apropiat.

18

Tot lucrul lasã sãmânþa sa prin care din nou se naºte: din tulpina bãtrânã ºi putredã a fagului încolþesc vlãstare tinere ºi vioae; aºa (ºi) din robie se naºte slobozenia, din neorânduialã (iese rânduialã) ... jugul asigură mântuirea, cum ar fi furtuna liniºtea... Ridicã capul, þarã bântuitã de vijeliile lumii, þarã legatã de jugul durerii!..

19

Furtuna mântuirii straºnicã are sã fie... aveþi grijã de ziua aceea, ºi grãbiþi-vã a vã îndrepta din vreme. Târziu va fi atunci a plânge ºi a se cãi; cãci suferinþa îndelungatã împietreºte inima omului ºi ucide mila ºi o smulge dintr-însa... Cei mari ºi puternici au toate zilele spre a se îngrãºa din asupririle creºtinilor... Norodul are un ceas numai, un ceas în care îºi izbândeºte, ºi cu acest ceas rãscumpãrã veacuri de chinuri... Deºteptaþi-vã... cã vine groaza... n-aþi auzit prin somn þipetele ºi vaietele megieºilor?.. blestemele vãduvelor sãrace, sudoarea oamenilor aruncatã ca pleava, hrana sãrmanilor mistuitã, moºtenirea copiilor rãpitã, adunate la un loc cresc furtuna omeneascã ºi iuþesc rãsplata cumplitã a dreptãþii Domnului. Cei ce prin siluire fac nelegiuiri, prin siluire pier... ºi sabia Domnului e în mâna norodului... ºi sabia atunci mãnâncã carne ºi nu cruþã pe nimene, de la sugãtorul pânã la cel desãvârºit bãtrân. ªi sângele curge ca un izvor, cãci sângele îmbatã mintea, ca spirtul ºi ca vinul... ºi în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de când lumea... ºi sângele vãrsat va cãdea peste capul celor ce fac strâmbãtate ºi îºi spalã mâinile, peste capul celor ce zic acum: nu este dreptate dumnezeiascã... care precupesc dreptul vãduvei ºi vând cugetul lor ºi sângele fraþilor lor.

20

Lumea întreagã are tot o poveste... strâmbãtatea care se lãcomeºte la bunul altuia, ºi sãrmanul care sfarmã funia ce-l strânge; grea e strâmbãtatea... ºi rãsplata ei cumplitã este!..

21

ªi era viaþa dulce ºi pacinicã... sub aripile slobozeniei legea înflorea... toþi fiii þãrii trãiau în bine, cãci unirea ºi dragostea domneau cu ei... bogatul ajuta pe sãrman; sãrmanul nu pizmuia pe bogat... fiecare om avea dreptul sãu ºi era moºtean în þara sa... legea era dreaptã ºi tare; ea nimicea înlãuntru pe cei cu inima vicleanã, ºi era un zid de apãrare de cãtre duºmanul dinafarã... fruntea ta, o þarã mult dragã, nu se pleca atunci ruºinoasã anterior strãinilor, ºi, când grãiai, glasul tãu se auzea de departe... numele strãinilor nu te îngrozea ºi, deºi ziceau între ei: "hai sã punem în fiare pe feciorii vulturilor ºi sã domnim asupra lor... cãci noi suntem tari ºi mai mulþi la numãr... ºi turmele lor vor fi ale noastre... vom necinsti nevestele ºi fetele lor... ºi vom batjocori perii cãrunþi ai bãtrânilor lor". Dar tu râdeai de laudele sãlbaticilor... cã vulturii aveau aripi ºi cãngi tari... când cãtai la dânºii, ei piereau ca de pildă piere un nor de grauri, când vulturul se leagãnã prin vãzduh... greu era de a rãpune feciorii tãi. Fiecare om era slobod ºi plãtea cât o sutã de oameni, cãci se lupta pentru dânsul... slobozenia însuteºte puterea... numai cei miºei ºi cei rãi þin cu strãinii ºi cu apãsãtorii...

22

Vântul de la miazãnoapte bate cu furie... cerul se întunecã... pãmântul se cutremurã... În patru unghiuri ale lumii se vãd înãlþându-se stâlpi de flacãrã învãluitã în nouri de fum... se aud armãsarii nechezând, turmele mugind, zgomote de care ºi o larmã îngrozitoare de glasuri de tot felul; limbile se amestecã ºi oamenii nu se mai pot înþelege... popoarele se grãmãdesc ºi se îndeasã unele peste altele... de-abia urma unora de pe pãmânt s-a ºters, altele au nãvãlit în locul lor... pare cã ziua de-apoi a lumii ar fi sosit... scârºniri de dinþi, gemete ºi þipete de moarte se mai aud... Noroadele dau nãvalã peste noroade ºi oamenii peste oameni... pustiirea pãºãºte înainte ºi în urma lor... dreptatea stã în jaf... legea în sabie, noaptea cu beznele sale a cotropit omenirea... sângele curge pâraie... focul mistuieºte ce scapã din sabie... ºi moartea secerã pãmântul... întunericimea se îndeasã ºi mai mult... tot neamul omenesc se frãmântã ºi se struncineazã... urgia Domnului... dreptatea dumnezeiascã trece pe pãmânt pustiind!..

23

Viscolul siluirii se întinde ºi mai mult, ºi jaful se întocmeºte... cei mai voinici dintre voinici vor sã supuie ºi pe soþii lor, ºi pe cei mai slabi... sângele curge mereu... sabia domneºte în acea vreme... Setea de a stãpâni cuprinde pe oameni... Domnii ºi boierii neamurilor se ridicã ca niºte uriaºi ºi cautã a zdrumica popoarele... o luptã mare ºi îndelungatã se începe între om ºi om, popor ºi popor, ºi între popoare cu cãpeteniile lor cele rãpitoare... oamenii de rãzboi se unesc toþi din toate pãrþile între sine... slobozenia se învinge... pustiirea se întinde peste tot locul.

24

Din aceastã frãmântare a popoarelor se naºte o fiarã... Robia.

25

Inima ºi tãria sufletelor bãrbate... temelia dreptului ºi a slobozeniei nu pier în veci!.. în orice inimã rãmâne un gând ascuns, un loc unde sãmânþa bunã încolþeºte... popoarele îºi pierd sfaturile ºi rãtãcesc din calea dreaptã, sau adorm în durere, dar nu pier.

Lumea rãvãºitã se întocmeºte iarãºi, dar cu încetul ºi cu durere mare; neamurile trec prin ispite ºi cercãri, pânã ce intrã priceperea într-însele ºi se înþeleg; aºa ºi fierul numai prin foc se înmlãdie, se netezeºte ºi se face strãlucitor.

26

Se zice în carte, cã Domnul pe cei fãrã de lege, când voieºte a-i prãpãdi, îi orbeºte ºi le insuflã cugete nebune ºi neînþelepte de mândrie... Domnii ºi boierii neamurilor ziserã între dânºii: sã nu lãsãm popoarele noastre în odihnã, cãci odihna deºteaptã gândirea; ºi gândirea mânã la faptã... sã ridicãm stavile, sã semãnãm zavistia ºi ura, ºi sã insuflãm lãcomia cuprinselor ºi a prãzilor, ºi sã împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel sã întindem domnirea ºi eficacitatea noastrã... ºi neamurile se duºmãnirã ºi se pizmuirã între dânsele, luptându-se mereu ca sã slãbeascã pe cele mai tari, ca sã înghitã pe cele mai slabe, nu spre folosul lor, ci spre folosul asupritorilor pãmântului... astfel popoarele se fãcurã pãrtaºe la nelegiuirile ºi nedumnezeirea cãpeteniilor lor, sleirã sângele ºi topirã carnea dupã oasele lor în luptã, pânã când rãnite ºi sângerate, ºi dându-ºi sufletul, cunoscurã în sfârºit rãtãcirea lor ºi cum toate limbile pãmântului sunt surori ºi fiice iubite ale Domnului... ºi vremea neînþelegerii trecu!..

27

Neamurile toate s-au știut între sine... limbile toate s-au îmbrãþiºat... Numai pe tine, þarã de jertfã, pãmânt de sânge ºi de durere, nu te cunosc... mare þi-a fost fala... dar amarã îþi este rãstignirea... Doamne, depãrteazã paharul!..

28

În mijlocul viscolului, ce fãceai tu, pãmânt dezmoºtenit?.. Pãmântul ce acoperã cenuºa strãmoºilor era frãmântat de lavã... vârtejul furtunos învãluia câmpia... talazurile acelui ocean fãrã margini de neamuri, prãvãlindu-se din toate pãrþile lumii, spinteca cu durere coastele tale... Mumã fãrã copii, feciorii tãi, rãtãciþi în vijelia omeneascã, pribegeau în toate laturile, ducând cu dânºii numai limba ºi dorul tãu... moºia e cel mai dintâi ºi cel mai de apoi cuvânt al omului; într-însa se cuprind toate bucuriile... simþirea ei se naºte odatã cu noi ºi e nemãrginitã ºi vecinicã, ca ºi Dumnezeu. Patria e aducerea-aminte de zilele copilãriei... coliba pãrinteascã cu copacul cel mare din pragul uºii, dragostea mamei... plãsmuirile (nevinovate) ale inimii noastre... locul unde am iubit ºi am fost iubiþi.. câinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vesteºte zilele frumoase de sãrbãtoare... zbieratul turmelor, când se întorceau în amurgul serii de la pãºune... fumul vetrei ce ne-a încãlzit în leagãn, înãlþându-se în aer... barza de pe streaºinã, ce cautã duios pe câmpie... ºi aerul, care nicãierea nu este mai dulce!..

ªi sub cortul pribegiei bãtrânii ziceau copiilor: ... colo... în vale... colo... departe... unde soarele se vede aºa de frumos... unde câmpiile sunt strãlucite ºi pâraiele rãcoroase... unde cerul e dulce, unde pãmântul e roditor ºi juncile sunt albe... copii, acolo e þara!.. ºi la aceste cuvinte voinicii prindeau armele... pruncii tresãreau în leagãne... soțiile cântau patria depãrtatã ºi durerea pribegiei... cei slabi se îmbãrbãtau. ªi tu erai mândrã atunci, o, þarã nemângâiatã... feciorii tãi erau un neam bãrbat... numele tãu era vestit noroadelor... rãzboinicii tãi erau vitejii vitejilor... dragostea moºiei întãrea ca o za de oþel latele lor piepturi ºi braþele lor erau tari... câþi cãutau la tine te pizmuiau, ºi duºmanii tãi înºiºi îþi dau laudã... când din nãri sforãind ºi din ochi scânteind, taurul clãtina coarnele, groaza se rãspândea în toate laturile...

29

Lupta întãreºte pe cel slab, ºi primejdia mãreºte pe cel tare... tot bunul are nevoile sale. Ghimpul se ascunde sub floare... aºa ºi slobozenia mulþi vrãjmaºi are... pentru cã este porțiunea cea mai frumoasã, cea mai roditoare din moºtenirea pãrineascã. Nu aurul este bogãþia neamurilor, nu neavutul este sãrãcia oamenilor. Avuþiile de aur sunt pieritoare, sãrãcia harnicã e o bogãþie ce nu se rãpeºte; munca e bogãþie vecinicã.

30

Noi, sãracii de legi, ca sã pãstrãm moºtenirea aceasta, sau ca sã o luãm înapoi, când ni s-a rãpit, trebuie: o mare stãruinþã ºi priveghere, jertfe necurmate ºi o unire strânsã între oamenii din acelaºi sânge... astfel ca toþi sã stea pentru unul, ºi unul pentru toþi.

31

Mai odihneºte-te, pãmânt al luptelor!.. precum muncitoriul stã de se rãsuflã. Fruntea ta e plinã de sudoare ºi de pulberea bãtãliei... mai rãsuflã puþin, cãci ai duºmani mulþi la numãr... ºi soarta ta e o luptã necurmatã.

Fost-ai multe veacuri volnicã, ca pasãrea vãzduhului, pânã când o seminþie iubitoare de cuprinderi râvni dupã patria fecioarã a slobozeniei. Vulturul legioanelor zdrobise societatea în ghearele sale... ca sã te poatã cuprinde în braþe, fu silit a te lua de soþie!.. seminþia pustiei cu seminþia ce nãvãlise peste dânsa s-a amestecat... acum slobozenia mai bãrbatã are arc ºi sabie spre apãrare... Ascute-þi sabia ca fulgerul ºi încoardã-þi arcul, o, þara mea!.. duºmanul se gãteºte ºi tu eºti straja lumii... lumea te-a pãrãsit ºi s-a sculat asuprã-þi: noroadele s-au legat între ele, pentru a te batjocori ºi a stinge dintre noroade pomenirea ta... o, patria mea, jertfeºte-te!

32

Grãbeºte a mai prinde putere... iatã, se mai apropie o furtunã... De-abia vijelia omeneascã se mai potoli ºi o întunericime cât un grãunte se zãreºte dinspre rãsãrit... De ce merge mai creºte... ºi ca un nour se îndeasã ºi se întinde... Cerul se întunecã, viscolul izbucneºte... norul se varsã pe pãmânt ca un râu întãrâtat ºi, ca o mare fãrã margine, înghite ºi îneacã tot ce-i iese înainte... Spaima a cuprins toate neamurile... slobozenia ºi legea popoarelor se zdrumicã... potop de sânge este... pãmântul se umple de dãrâmãturi... rãzboinicii o iau la fugã... voinicii sunt cuprinºi de fricã... semiluna strãluceºte.

33

Pentru ce salþi, Dunãre bãtrânã?.. un biruitor îndrãzneþ venit-a oare, ca în zilele strãmoºilor, sã calce cu amândouã picioarele pe amândouã malurile tale?.. Legioanele înviat-au ºi mai vin sã întemeieze de a doua oarã patria?.. apele tale se umplu, sar în sus ºi vâjâie îngrozite... nu... un turban se vede pe mal... armãsarii Anadolului necheazã, sãrind în douã picioare de nerãbdare... pala pustieºte þãrmul din a dreapta... popoarele de la miazãzi la miazãnoapte, de la rãsãrit la apus plec capul lor sabiei ºi se leapãdã de legea pãrinþilor lor, ca sã-ºi scãpe viaþa, ºi cred Coranului... Mahomet ia locul lui Hristos... Sabia ºi Coranul duc robia dupã dânsele...

34

Pe râuri plutesc dãrâmãturile palatelor ºi ale bisericilor... cu sângele se scurge rãmãºiþa neatârnãrii a douãzeci de popoare... Valurile izbesc spumegând valurile, ºi spuma lor e sângeratã. Pe luciul Dunãrii merge ºi se întoarce, se afundã ºi se ridicã un iatagan scânteietor... ºi valul înfiorat azvârle pe þãrmurile înspãimântate pe feciorii prorocului... "Allah! — strigã ei... — aicea e pãmântul fãgãduit celor credincioºi!.."

35

Dacã duºmanul vostru va cere legãminte ruºinoase de la voi, atunci mai bine muriþi prin sabia lui decât sã fiþi privitori împilãrii ºi ticãloºiei þãrii voastre... Domnul pãrinþilor voºtri însã se va îndura de lacrimile slugilor sale ºi va ridica dintre voi pe cineva, care va aºeza iarãºi pe urmaºii voºtri în volnicia ºi tăria de mai înainte.

36

Pustiirea se întinde pe câmpii... codrii clocotesc de o fâºâire duioasã... pe coastele dealurilor se vãd numai sate arse ºi turme de femei rãtãcind cu pruncii la þâþã... o, þara mea! unde sunt acum voinicii tãi cu inima viteazã ºi cu braþul tare?.. N-aud ei rãcnetul tãu... vaietele femeilor... plânsorile copiilor... rugile fecioarelor?.. leii fãcutu-s-au miei?.. Paloºele crunte ruginitu-s-au în mâinile rãzboinicilor tãi?.. ºi persoanele feminine ziceau: "vai nouã... vai!.. bãrbaþii º-au prãpãdit inima... moºtenirea copiilor noºtri o sã cadã în prada vrãjmaºilor... ºi copiii vor ajunge robii lor... ºi ei se vor purta cu dânºii, sãrmãneii, ca stãpânul cel rãu cu câinele sãu... ºi vom rãmâne de râsul ºi de batjocura neamurilor..." ºi mumele ziceau la feciorii lor: "cel ce fuge dinaintea duºmanului este miºel... ºi miºeii nu sunt din sângele nostru... duceþi-vã de muriþi mai bine slobozi, decât sã trãiþi în robie ºi ocarã".

37

Vâjâie crivãþul... se clatinã pãmântul... rãsunã buciumele... oamenii se izbesc cu oameni... zalele cu fierul... piepturile cu oþelul... vitejii cad morþi în þãrânã... sângele desfundã pãmântul... leºuri plutesc pe râuri... pârjolul se învârteºte în toate pãrþile. Strigãrile luptãtorilor ºi clãncãirea paloºelor, încruciºându-se, rãsunã cu huiet... ce te-ai fãcut, mare vizir?.. Unde-þi sunt voinicii, paºã cu trei tuiuri? Vântul împotrivirii sfãrâmã zãbalele armãsarilor tãi... nãvala se trase înapoi, spãimântatã de piepturile goale ale vitejilor!..

Cine fuge colo în vale cu brâul descins... cu turbanul desfãcut... cu pala zdrobitã?.. Sultanul cel fãlos... Sultanul groaznicul ... Fugi... ºi erai împãratul împãraþilor... numele tãu îngrozea mai mult decât o oºtire... Paºii tremurau când te vedeau trecând... Unde sunt cetele cele numeroase, ca ºi þãrile tale, ostaºii tãi, mai mulþi la numãr decât stelele cerului? Trãsnetul picã din mâinile tale... numele tãu de nebiruit pieri... Fugi... ºi, în goana fugii, cãpitanii tãi nu mai cunosc pe voinicul înfricoºãtor ce încura armãsarul înaintea bãtãliei. Cautã în urmã, vezi-þi comorile prãdate... haremul pângãrit... caii nechezând în câmpie fãrã cãlãreþi... câte mume te vor blestema, o, sultane Fulgere... credincioºii prorocului zac neîngropaþi pe câmpuri... Dumnezeu s-a fost îndurat de lacrimile slugilor sale ºi a ridicat pe acela ce le-a aºezat iarãºi în volnicia ºi puterea de mai înainte.

38

Eºti frumoasã, eºti avuþitã... o, þara mea... ai copii mulþi la numãr, care te iubesc... ai cartea de vitejie a trecutului ºi viitoriul înaintea ta... pentru ce curg lacrimile tale?..

39

Tresari, pare cã trece pe zare nãluca vãilor... inima þi se frãmântã cu iuþealã... citit-ai în cartea ursitei, ori cã îngerul pieirii þi s-a nãzãrit?..

40

Pentru ce stai înmãrmuritã, o, þarã românã?.. nu-þi mai aduci aminte de zilele cele vechi?.. trãsnetul se zdrobea în mâinile celor nebiruiþi... turbanul se rostogolea în þãrânã... strãinul fugea ca de moarte, când vedea ameninþãtorul tãu steag, un semn de dreptate, vigoare ºi slobozenie... Turcul, cuprins de spaimã, alerga sã se ascundã între cadâne în harem... ºi tãtarul, în fuga calului, lua îndãrãt drumul pustiei!

41

Sub poalele unui munte se întindea o câmpie mare, ºi un soare strãlucitor lumina acea câmpie... Doi inºi se preumblau printr-însa... stau ades în loc... ºi apoi porneau mai departe... Precum spicurile, în vremea secerii, zac unele peste altele, aºa ºi oase peste oase de morþi acopereau pãmântul... petice sfâºiate ºi acãþate de prãjina lor plecatã de-abia se mai miºcau de vântul ce dogorea... un nour de corbi fâlfâia pe deasupra croncãind, vulturi mari se învârtejeau în vãzduh, º-apoi deodatã se azvârleau cu iuþealã peste oasele înãlbite... nici o locuinþã nu se zãrea în acea vale a morþii... ici-colea movile semãnate fãrã rând încreþeau ca niºte valuri luciul câmpiei... ºi pe fiecare din acele movile era câte un semn deosebit... pe una o cruce roºie plecatã... pe alta un turban sângerat cu semiluna înfiptã pe dânsul... mai departe, o suliþã tãtãreascã sfãrâmatã... ºi acolo stau mormane grãmãdite, dupã seminþii ºi lege, oasele neamurilor care se întâmpinarã pe acest câmp de bãtãlie... fiecare la un loc, ca un semn de izbândã pomenitoare...

La marginea câmpiei era o pãdure, iar din fundul pãdurii se auzea o fâºâire neînþeleasã... o plângere ce semãna cu vaietele sufletelor chinuite... Copacii erau împestriþaþi de frunze felurite, încărcate de o rouã roºie... ºi în vârful unui stejar bãtrân, un vultur alb fâlfâia ºi scutura din aripi... ºi la fiecare din acele mormane, cei doi oameni îngenuncheau ºi ziceau împreunã: "...Falã de mãrire þie, þara noastrã, binecuvântatã ºi cuvântãtoare de Dumnezeu... feciorii hunilor s-au încumetat sã te supuie... ºi tu ai fost peºtera ciolanelor lor... potopul Asiei a vrut sã înghitã lumea... ºi tu ai fost stavila lumii... un neam de viteji a râvnit la turmele tale ºi la grânele aurite ale holdelor tale... ºi tu ai legat pe viteji doi câte doi... ºi ai arat cu dânºii þãrâna... ºi ai semãnat cu sângele ºi cu sudoarea lor Dumbrava Roºie, pãdurea sângelui!"

42

Cum de te-ai veºtezit, floare a falei ºi a slobozeniei?.. Într-o zi vruseºi sã te odihneºti, ca omul obosit de muncã... ºi feciorii tãi cei vicleni fãcurã sfat între dânºii... Cugetul nedreptãþii ºi al domniei intra în sufletul lor... ºi râvnirã la armele ºi avuþia fraþilor lor. Zavistia semãna sãmânþa gâlcevilor ºi a împerecherilor... feciorii tãi te muºcarã la inimã, o, þara mea, ºi îþi fãcurã ranã mare... Strãinul puse piciorul pe pieptul tãu, ca sã te înãduºe... ºi dete în mâinile voinicilor tãi furca în locul paloºului de odinioarã... ºi tu, muºcatã, te lãsaºi de bunãvoie în mâna celor ce nu putuse a te birui!..

43

În ºesurile tale duºmanii corturile ºi-au întins... mândria numelui tãu a cãzut, precum cade de pe deal stejarul cel îmbãtrânit, ºi nu-þi lãsarã de a rãsufla fãrã numai atâta aer, precât se îndurarã ei... Domniile ºi boieriile tale îngenunchearã înaintea lor.

44

Erai un trup cu viaþã ºi ai ajuns umbra morþii... rãzboinicii tãi s-au fãcut muieri, boierii tãi, robi ai duºmanilor, ºi steagul tãu pieri dintre steagurile neamurilor!..

Pentru ce te frãmânþi oare? îþi este dor de vremea veche... vreo razã din fala trecutã venit-a sã lumineze fruntea ta?.. Nu, ci frãmântarea e de durere!..

45

Mândrã ºi viteazã erai în bãtãlie, o, þarã românã... Cu greu ºi cu anevoie era a te birui... Ca sã-þi sugã sângele, feciorii tãi cei blestemaþi te deterã în prada duºmanului. Neamurile ce pizmuiau puterea ta ºi numele tãu cel falnic se legarã între ele ºi ziserã: "Hai sã zdrobim acest cuib de volnicie..." Ele te orbirã de urã ºi de zavistie, puterea ta se toci pilitã de trupul tãu însuºi... uriaºii se aruncarã asupra trupului tãu, ºi îl tãierã în bucãþi ºi împãrþirã între sine, ca pe niºte turme, pe feciorii tãi: "ºi aruncat-au la sorþi hainele lui Hristos", zice Psaltirea.

46

Mult mai înainte pãgânul zisese: "Ca sã zdrobesc acest trup, ce mã îngrozeºte ºi când nu se miºcã, sã dau drumul asuprã-i nemernicilor mei..."; ºi venetici, lepãdaþi de Domnul, ca un nor de lãcuste, trecurã mãrile ºi se azvârlirã peste tine, o, pãmânt al grelelor dureri, ºi supserã sângele mãduvei tale! Ei aruncarã pe copiii tãi în beznele întunericului... ºi numele lor pieri cu tine... Erai slobodã... ºi te puserã în obezi... erai avutã... ºi se îmbuibarã de carnea ta, ca niºte lupi flãmânzi... erai viteazã, ºi înfipserã miºelia în inima ta... erai vrednicã ºi lãudatã... ºi ajunseºi defãimatã... erai curatã... ºi te pângãrirã cu tâlhãria ºi nelegiuirea!

47

Sângele feciorilor tãi s-a stricat, ºi inima lor a putrezit... când erai tare, erau ºi ei mândri de tine... dar de când s-au amestecat cu cei miºei ºi cu cei vicleni, s-au fãcut ºi ei vicleni ºi miºei!..

48

Tu eºti ca corabia fãrã cârmã bãtutã de furtunã... ºi vâslaºii cei rãi care ºi-au însuºit (dreptul) de a fi cârmaci te duc dintr-o trebuință într-alta ºi mai mare, din fãrãdelege în fãrãdelege, din pãcãtuire în pãcãtuire... cã sunt orbi de strâmbãtate... Iarba se usucã pe unde cãlcãm... înþelepciunea noastrã e minciuna... isteciunea noastrã -- jefuirea... faptele nostre — faptele iadului... ºi am supus robiei pe fraþii noºtri, am robit clãcii sângele nostru, ºi am ofilit fruntea ta... stins-am candela cu suflarea noastrã de fãrãdelege... ce vei zice, o, þarã de necazuri, Rahilã nemângâiatã... când îi grãi?... Ce vei face când va veni ziua dreptãþii ºi a curãþirii?

49

Jalnic e cântecul tãu, româncã copiliþã!.. Ce zici? Ienicerii trecut-au Dunãrea?.. Tãtarul pustiitor împrãºtie oare spaima de-a lungul þãrii?.. Leahul cãlãreþ venit-a sã-ºi izbândeascã de rãzboaiele pierdute, ºi ungurul sã-ºi adune oasele risipite ale ostaºilor sãi?.. Logodnicul cins-a paloºul strãmoºesc?.. Cântã-þi cântecul...

50

Doina ºi iar doina!.. cântecul meu e versul de moarte al poporului la ºezãtoarea priveghiului... pãmântul îi e de lipsã... ºi aerul îl îneacã... Vãzut-am flãcãii scuturându-ºi pletele... ºi fruntea lor a se încreþi fãrã de vreme... florile de pe capul copilelor a se veºtezi... ºi poporul cãutând în beþie uitarea necazurilor... Trist e cântecul în sãrbãtorile satului: "Birul îi greu, podvoada e grea!.." Bãtrânii îºi ascund ochii plini de lacrimi, bãrbaþii stau obidiþi... cântecele se sfârºesc în blestemuri... ºi copiii cãineazã naºterea lor. Poporul e stâlpul þãrii... fiecare pãrticicã de pãmânt e vopsitã cu sângele lui... ºi într-o zi ni s-a zis: "Munceºte, române, de dimineaþã pânã în searã... ºi rodul muncii nu va fi al tãu!... tatãl tãu þi-a lãsat moºtenire o þarinã ºi arme... ºi nu te vei bucura de dânsele... ºi tu vei trãi vecinic robind... trupul ºi sufletul tãu vor fi strãini pe pãmântul înrodit de tine... vei plãti aerul ce rãsufli... vei plãti soarele ce te încãlzeºte, ºi locul unde zac oasele mamei tale, vei plãti dreptul sã creºti vaca ce hrãneºte pe copiii tãi, ºi boul ce-þi ajutã la muncã... trupul tãu se va gârbovi sub bãtaie, ºi bucată ta în lume va fi ocara!" Veneticii zisu-ne-au în limba lor: "Al nostru e pãmântul ºi acei ce locuiesc pe dânsul... ale noastre câmpurile... ale noastre dealurile... ale noastre cotunele, satele ºi târgurile, colibele ºi curþile, toatã miºcarea ºi toatã suflarea... Tu ai fost puternic ºi viteaz în luptã... dar puterile tale s-au tocit de sãrãcie ºi de stricãciune... ºi noi am cules rodul vitejiei tale... Vor veni feciori cu mângâieri mincinoase de þi-or povesti cã eºti ºi tu un popor... Noi suntem pãstorii... Tu eºti turma chinurilor..." Toþi îºi bat joc de viaþa, munca ºi sãrãcia ta, ºi slugile slugilor calcã peste trupul tãu... cei ce zic cã sunt aleºii tãi cresc în mãriri ºi avuþii, ºi þie-þi este frig, ºi copiilor tãi le este foame!.. Ei fac legi, dar nu pentru dânºii, ci pentru împovãrarea ta!.. Doina ºi iar doina!.. Suntem pribegi în coliba pãrinteascã... ºi strãini în pãmântul rãscumpãrat cu sângele nostru!.. Dar în câmpie creºte, ºi pe deal iarãºi creºte o floare pentru popoarele chinuite... Nãdejdea!

51

Era odinioarã un neam de fraþi nãscuþi dintr-o mumã ºi dintr-un tatã... ºi veni acel neam într-o þarã latã ºi mãnoasã pe cãile cerului de se pomeneºte ºi astãzi... ªi fraþii se iubeau între sine ºi creºteau în avuþie ºi fericire... turme nenumãrate, ca stelele, pãºteau în câmpii întinse... vecinii ºi hoþii pizmuiau unirea, puterea ºi bogãþia lor, dar le era teamã de dânºii, cãci bãrbãþia lor îi îngrozea... ºi astfel aceºti fraþi trãiau fericiþi, ºi copiii lor în moºtenirea cea mare rãmasã de la pãrinþii lor... Când vreo nevoie venea dintr-o parte, ei alergau cu toþii într-acolo... cãdeau cu toþii împreunã, când vijelia mare îi dobora, dar se ridicau iarãºi cu toþii împreunã ºi izbândeau... astfel se pleacã ºi se ridicã în timp de viscol vârfurile codrilor.

Dupã ce trãirã într-acest chip vreme multã, nepoþii ziserã într-o zi între dânºii: "Pentru ce sã mai trãim amestecaþi unii cu alþii, mai bine sã împãrþim moºtenirea pãrinteascã, ºi fiecare sã ia componentă sa..." Atuncea traserã cu funia ºi-ºi împãrþirã moºia în mai multe pãrþi: una la miazãzi, alta la apus ºi alta la miazãnoapte... Sãparã ºanþuri ºi puserã râurile ºi munþii hotare între dânºii... ºi de atuncea fraþii nu se mai puteau vedea între ei... ºi vecinii se umplurã de bucurie... Nu trecu mult, ºi fiecare, ºezând închis în moºia sa, ajunse cã copiii din aceiaºi pãrinþi uitarã de tot unii de alþii, ºi de vorbeau tot o limbã... dar nu se mai înþelegeau... ºi când unele din ramurile acelui neam se stingeau de pe faþa pãmântului, înecate de vecini, ceilalþi fraþi nu simþeau nici o durere... cãci acum erau strãini ºi duºmani între dânºii, ºi se ridicau cu duºmanii împotriva sângelui lor!..

ªi aceste neamuri, care încã se numesc între sine români, în ochii celorlalte popoare sunt numai seminþii rãtãcite, al cãrora izvor s-a stins din þinerea (de) minte a oamenilor!..

52

Domnul Dumnezeul pãrinþilor noºtri înduratu-s-a de lacrimile tale, þarã românã?.. Nu eºti îndestul de smeritã, îndestul de chinuitã, îndestul de sfâºiatã?.. Vãduvã de feciorii cei viteji plângi fãrã încetare pe mormintele lor, ca de exemplu plâng ºi jelesc femeile despletite pe sicriul mut al soþilor.

53

Neamurile auzirã þipãtul chinuirii tale... pãmântul se miºcã... Dumnezeu numai sã nu-l fi auzit?.. Rãzbunãtorul preursit nu s-a nãscut, oare?

54

Care e mai mândrã decât tine între toate þãrile semãnate de Domnul pe pãmânt? Care alta se împodobeºte în zilele de varã cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate?

55

Deºteaptã-te, pãmânt român! Birueºte-þi durerea... E vreme sã ieºi din amorþire, seminþie a domnitorilor lumii! Aºtepþi oare, spre a învia, ca strãmoºii sã se scoale din morminte?.. Într-adevãr ei s-au sculat, ºi tu nu i-ai vãzut... ei au grãit, ºi tu nu i-ai auzit... Cinge-þi coapsa ta, cautã ºi ascultã... ziua dreptãþii se apropie... toate popoarele s-au miºcat... cãci furtuna mântuirii a început... Vezi! cu cât mai mult pleci capul, cu atâta cei nelegiuiþi îºi bat joc de tine ºi sug sângele tãu... Din a dreapta ºi din a stânga piticii ºi uriaºii râvnesc la tine, oricât de slabã ºi zdrumicatã eºti.

56

Sfârºitul ispitelor s-a apropiat... cãci vremea trece iute... ºi semne s-au arãtat pe cer... ªi blestemul a covârºit mãsura... oamenii sângiurilor þi-au mistuit inima ºi plãmâiele. Ei înãlþarã trufia lor pe tâlhãrie, avuþia lor pe foametea ta... mãrirea lor pe zdrenþele tale... puterea ºi strãlucirea lor pe sângele ce ai vãrsat într-o sutã de bãtãlii, unde pãrinþii lor nu se aflarã!.. þine minte numele lor, o, þarã a grelelor dureri, ºi numele strãinului!

57

Auricã copiliþã, cântã frunza verde, cântã floarea câmpului, cântã floarea muntelui, cântã nãdejdea... nãdejdea e glasul Domnului! Norodul trebuie sã se ispãºeascã ºi sã se cureþe de pãcatele sale, ºi prin ispitele suferinþei numai se curãþã noroadele... cele ce am fãcut în vremea trecutã nu sunt ispite... cãci, dacã ne-am luptat ºi am fost viteji, rodul luptei ºi al vitejiei ne-au fost volnicia ºi numele nostru... Ispitele sunt strâmbãtatea judecãtorilor... despoierea ºi miºelia, minciuna ºi lãcomia, zgârcenia ºi împilarea domnilor ºi a boierilor... cumpãna nepotrivitã a dreptãþii... uciderea proslãvitã... robirea pentru unii ºi desfrâul pentru alþii... toate acele fapte grozave, pentru care s-au cotropit Sodoma ºi Gomora, oraºe ºi þãri urgisite de Domnul Dumnezeu pentru blestemãþia lor!.. ºi toate aceste ispite le-ai cercat, pãmânt român... paharul fãrãdelegii s-a umplut peste margine ºi palaturile de strâmbãtate se prãvãlesc surpate de blestemul norodului! Fãptuitorii de tâlhãrii se spãimânteazã înºiºi de faptele lor!.. Domnul ºi-a întors cu scârbã faþa de la dânºii, ºi îngerii s-au depãrtat cu groazã de ei... Eºti searbãdã ºi slãbãnogitã... ai suferit toate... o, þarã de chinuri!.. Ridicã-þi capul strivit ºi cautã de vezi... semne s-au arãtat pe cer... furtuna mântuirii a început!..

58

Sã nu ne scârbim de vremea trecutã, când bãtrânii povestesc bãtãliile cele uriaºe ºi ne aratã dãrâmãturile cetãþilor; când ne spune lupta, zgomotul, sângele vãrsat ºi câmpiile acoperite de morþi, ciuma ºi vãpaia focului, foametea ºi rãzboiul; ºi pe câmpiile pârjolite cetele tãtãreºti târând în fuga mare, legaþi de cozile cailor, pe femei, copii ºi bãtrâni!.. Era acea vreme a luptei... era viaþã, bãrbãþie ºi putere, vitejie ºi jertfe... cei ce fãceau faptele mari aveau o moºie... ºi erau umãrul drept al moºiei, ºi ridicau stâlpi de biruinþe, ºi þara era o þarã de falã ºi zidul cel tare al credinþei!..

59

Oraºele s-au întemeiat din nou, dãrâmãturile turnurilor ºi ale curþilor nu se mai vãd... alte curþi ºi alte turnuri s-au înãlþat în locul lor... copiii robiþi întorsu-s-au iarãºi... dar oamenii sângiurilor nu-þi deterã înapoi volnicia... pãmânt al grelelor dureri!.. ºi copiilor tãi le-a rãmas robia... Pe câmpul de bãtaie se vãd oameni cu braþele goale, cu piepturile dezvelite, zvârlindu-se peste ascuþitul paloºelor... ºi în locul oricãrui om ce cade, în locul oricãrui pept ce se despicã, alt piept ºi alt om se pune în rând... carnea toceºte fierul... bãtrânii robiþi cântã... femeile blestemã pe cei miºei... Dar în oraºele cele nouã ale tale, o, þarã românã, nu se mai aude de vitejie... ci de lãcomie ºi nedreptate!.. Pe câmpiile tale ºi pe drumuri trec feþe serbede ºi veºtede, fluierând doine dureroase!

60

Viscolul pustiirii a suflat pe acest pãmânt... sângele pãrinþilor în vinele strâmte ale strãnepoþilor a secat!

61

Viforoase erau vremile cele vechi... dar oamenii se nãºteau tari!.. Pãmântul era acoperit de dãrâmãturi ºi de trupuri moarte... dar din acele câmpii ce fumegau de pârjol ºi de mãcel se înãlþau strigãri de biruinþe ºi de slobozenie... Ticãloºia ºi moartea sunt ºi acum... dar unde sunt slobozenia ºi biruinþa... ºi strigãrile ce se înalþã sunt numai ale durerii!.. Ce ar fi ajuns pãmântul acesta dacã strãmoºii noºtri ar fi dormitat ºi ei!..

62

Deºteaptã-te, pãmânt român! biruie-þi durerea; e vremea sã ieºi din amorþire, seminþie a domnitorilor lumii!.. Aºtepþi oare, spre a învia, ca strãmoºii sã se scoale din morminte?.. Într-adevãr, într-adevãr ei s-au sculat, ºi tu nu i-ai vãzut... Ei au grãit, ºi tu nu i-ai auzit... Cinge-þi coapsa ta, cautã ºi ascultã... Ziua dreptãþii se apropie... toate popoarele s-au miºcat... cãci furtuna mântuirii a început!..

63

Nu þi s-a zis oare prin gura mucenicilor tãi: "ªi Domnul pãrinþilor voºtri se va îndura de lacrimile slugilor sale ºi va scula pe unul dintre voi, care va aºeza pe urmaºii voºtri iarãºi în volnicia ºi puterea lor de mai înainte?"

64

Deci, timpul sosit-a... Semne s-au ivit pe cer... pãmântul s-a clãtinat de bucurie... blestemul înfricoºat s-a auzit dinspre apus... ºi toate popoarele s-au deºteptat.

65

Cinge-þi coapsa, þarã românã... ºi-þi întãreºte inima... miazãnoapte ºi miazãzi, apusul ºi rãsãritul, lumina ºi întunericul, cugetul dezbrãcãtor ºi dreptatea s-au luat la luptã... Urlã vijelia de pe urmã... Duhul Domnului trece pe pãmânt!..