Obiceiul de a publica manuscrisele oamenilor mari, dupã moartea lor, existã pretutindeni. E, fãrã îndoialã, ceva nedelicat în aceastã exhibare a intimitãþilor bieþilor morþi, ºi, desigur, nu e unul care, dacã ar învia, n-ar fi adânc jignit cã i-a dat în vileag bucãþile pe care le-a crezut nevrednice de el însuºi, ori brulioanele, din care putem vedea chinul de a crea, din care putem cunoaºte ce idei, banale adesea, ºi ce formã, stângace de cele mai multe ori, au izvorât întâi de subt pana scriitorului. Dar aceastã nedelicateþe este scuzatã prin interesul pe care îl prezintã manuscrisele poeþilor pentru cercetãtorii literari. Aºa cã, din acest punct de vedere, publicarea manuscriselor lui Eminescu este îndreptãþitã ºi este folositoare. Publicarea lor, însã, în colecþia "autorilor clasici", ca "poezii de Eminescu" nu poate fi justificatã. Dacã pentru oamenii din generaþia trecutã adevãratul Eminescu este ºi rãmâne acela din ediþia Maiorescu, apoi pentru generaþia tânãrã, care a avut de la început în mânã douã volume de Eminescu, "Eminescu" este altul. Am vãzut mulþi tineri citind pe Eminescu, indiferent din volumul cel vechi ori din cel nou, de "postume". Evident cã în mintea acestora existã un alt Eminescu decât în mintea oamenilor de la sfârºitul veacului trecut.

ªi e nedrept. Eminescu nu e, nu poate fi altul decât cel ce a voit sã fie el însuºi. Tot ce n-a voit sã fie e foarte util pentru priceperea poetului, dar nu e adevãratul Eminescu. Acolo unde Eminescu n-a pus toatã arta sa, nu mai este el. Avem noi dreptul sã rostim vreo pãrere asupra talentului lui judecând dupã vreo "postumã"? Am putea judeca, de pildã, pe Eminescu ca traducãtor dupã sonetul Veneþiei din "postume", în care ne e redatã sugestiv "moartea" Veneþiei, îndată ce în varianta definitivã e redatã atât de fericit? Am putea sã spunem cã poetul Eminescu a fost uneori trivial (cum e în unele postume), când acel Eminescu, ce a voit însuºi sã fie, n-a fost niciodatã trivial? Am putea spune cã Eminescu a fost, ca poet, un patriot-optimist (ca în unele "postume"), când, în ceea ce a voit sã fie, în acela cum solitar s-a dat lumii, n-a fost patriot-optimist? Am putea spune cã Eminescu a scris ºi poezii ocazionale (cãci are în "postume"), când n-a voit sã fie un poet ocazional? Etc.

ªi atunci, nu-i aºa cã postumele nu sunt de "Eminescu"? Unele "postume", cele dinainte de 1870, ne dau în adevãr talentul întreg al lui Eminescu dinainte de 1870. Acele poezii, o ºtim din compararea cu cele publicate de el în acelaºi timp, sunt aºa cum le putea scrie Eminescu pe acea vreme. În ele, Eminescu a pus tot ce putea face mai bine atunci. E întreg Eminescu adolescent.

Dar "postumele" de dupã 1870, din perioada sa de strãlucire, ºi care-s aºa de inferioare poeziilor publicate de el în aceeaºi vreme, sunt, evident, aruncãri pe hârtie, impresii ºi note, dacã voiþi, bucãþi la care nu a lucrat cu tot dinadinsul, în care el n-a pus toatã arta de care era capabil. Existã unele, ca Demonism, care nu sunt mãcar versificate.

Aceste bucãþi pot fi considerate ca material poetic. ªiaºa le-a considerat ºi Eminescu, cãci tot ce e mai elegant în el a întrebuințat în alte bucãþi, în cele definitive.

Aºa, de pildã, în poezia definitivã Te duci... Eminescu a utilizat imagini ºi versuri din cinci "postume" din acest volum; în Despãrþire, din trei postume; în Lasã-þi lumea..., din douã postume; în Scrisoarea I, din ºase postume; în Scrisoarea III, din douã postume; în Scrisoarea IV, din patru postume; în Rugãciunea unui dac, din trei postume; în Din valurile vremii..., din trei postume; în S-a dus amorul..., din douã postume; în Pe lângã plopii fãrã soþ..., din douã postume; într-un Sonet, din o postumã: în Glossa, din o postumã; în Povestea teiului, din trei postume; în Dorinþa, din o postumã; în Cãlin, din trei postume; în Freamãt de codru, din o postumã; în Se bate miezul nopþii..., din douã postume; în Împãrat ºi proletar, Luceafãrul, Adio, Strigoii, din câte o postumã...

Nici una din aceste "postume", utilizate de Eminescu, nu e variantã a poeziei definitive (variantele nu le-am socotit aici). Sunt poezii cu alte subiecte, la care Eminescu a renunþat, utilizând din ele ce i s-a pãrut mai frumos, salvând, am putea zice, ce i s-a pãrut mai preþios. Din unele a exploatat (înfrumuseþând) o imagine, din altele un vers, din altele mai numeroase versuri, din altele strofe întregi.

ªi invers: din una ºi aceeaºi postumã, Eminescu a utilizat versuri în mai multe din poeziile sale definitive. Exemple: din postuma Ah, cerut-am de la zodii, Eminescu a utilizat versuri în Cãlin ºi în Dorinþa; din postuma Luna codrii îi pãtrunde, a utilizat versuri în Freamãt de codru ºi în Lasã-þi lumea...; din postuma Prin a ramurilor mreajã, a utilizat în Povestea teiului ºi în Lasã-þi lumea...; din postuma Renunþarea, a utilizat idei ºi imagini în Te duci..., în Rugãciunea unui dac ºi în Din valurile vremii...; din postuma Mureºanu, a utilizat în Se bate miezul nopþii... ºi în Împãrat ºi proletar; din postuma Gemenii, a utilizat în multe poezii ºi în special în Scrisoarea IV, în Scrisoarea I, în Se bate miezul nopþii... ºi în Rugãciunea unui dac; din postuma Diamant din nord, a utilizat în Scrisoarea IV ºi Scrisoarea I; etc.

E clar, deci, cã Eminescu, dupã ce a utilizat ce i s-a pãrut mai bun, a inutilizat pentru totdeauna bucata utilizatã. A aruncat-o la coº, cum s-ar zice.

ªi încã o datã, publicarea celor aruncate la coº e interesantã numai pentru cercetãtori. Dar aceastã publicare trebuie fãcutã cu socotealã: sã se dea bucãþile ca ceea ce sunt, ca brulioane, nu ca "postume" ale lui Eminescu.

În alte literaturi, "postumele" sunt postume (postumele lui Vigny, de pildã, sunt fracțiune cea mai frumoasã a operei sale), iar încercãrile pãrãsite sunt brulioane.

Dintre cele vreo 120 de "postume" din acest volum, câteva sunt variante ale poeziilor sale; vreo 45 sunt bucãþi pe care Eminescu le-a utilizat în poeziile definitive; vreo 20 sunt anterioare anului 1870, din vremea când poetul nu se formase; rãmân vreo 50, a cãror datã n-o ºtim, dar a cãror epocã o putem determina.

Multe din aceste 50 de "postume" au un caracter ocazional -- gen în care Eminescu n-a publicat.

Dar ºi astea i-au servit poetului ca material, cãci ºi acestea (ca ºi cele din care a utilizat fragmentele), dar mai ales acestea, sunt notãri de impresii momentane -- o întâlnire, o vorbã, o amintire --, consemnarea fãrã pretenþie a unor evenimente mãrunte ale vieþii sale, ori ale sentimentalitãþii sale. Acest material i-a servit pentru acele poezii definitive în care îºi exprimã sentimentele sub specie aeternitatis, în care cel mai liric poet al nostru, ºi deci cel mai individualist, ne dã, totuºi, sufletul omenesc în general, ceea ce e etern ºi universal în sentimentele omeneºti. În Rugãciunea unui dac, de pildã, Eminescu pune în gura dacului (ºi deci a oricãrui suflet mândru, cãzut în "adversitate") versuri din douã "postume", în care, spre deosebire de poeziile definitive pesimiste, Eminescu îºi cântã durerea propriei sale vieþi.

Pentru priceperea lui Eminescu "postumele" acestea (ca ºi celelalte brulioane nepublicate) sunt interesante.

Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastrã. El e aºa de mare faþã de predecesorii sãi, încât nu mai poate fi vorba de o "evoluþie" a literaturii, ci de o sãriturã. Cãci de la Alecsandri, Bolintineanu ºi chiar Alexandrescu, în chip normal nu se putea ajunge la Eminescu. ªi nu vorbesc de conþinutul, de tendinþa operei lui Eminescu. Sãrituri, în privinþa aceasta, s-au întâmplat în toate literaturile. Vorbesc numai de artã. Predecesorii sãi sunt atât de puþin artiºti, ºi Eminescu e un atât de mare artist! El a moºtenit atât de puþin ºi a creat atât de enorm de mult! ªi aceastã sãriturã pãrea ºi mai mare pe vremea când nu se cunoºtea decât opera sa, care începe cu Venere ºi Madonã (ediþia Maiorescu). De când însã cunoaºtem bucãþile anterioare Venerei ºi Madonã (din ediþia ªaraga, ºi acum, din aceste "postume"), putem asista la evoluþia ce a fãcut-o Eminescu, care este în acelaºi timp evoluþia literaturii române însãºi, de la Alecsandri-Bolintineanu pânã la Eminescu, evoluþie întâmplatã însã în activitatea unui singur om, care e Eminescu: Eminescu adolescentul, cel de pânã la Venere ºi Madonã, este scriitorul care face evoluþia literaturii române de la Alecsandri pânã la ceea ce înþelegem prin "Eminescu".

Adolescentul Eminescu începe cu exerciþii în versuri, în care îl vedem influenþat de Eliade, de Alecsandri ºi mai ales de Bolintineanu -- ºi uneori chiar de Conachi. Sentimentele sale sunt vagi, fãrã vlagã ºi chiar afectate, ideile banale, subiectele ocazionale, imaginile nelãmurite ºi exagerate. Nimene n-ar fi putut prevedea dupã începuturile acestea pe autorul de mai pe urmã al lui Cãlin, al Luceafãrului, al Scrisorilor. Dar, de la o vreme, Eminescu se emancipeazã de modelele sale.

În Mureºanu, de pildã, care ni se spune cã e din 1869, apare deja "Eminescu". Desigur, aceastã bucatã n-are încã acea înãlþime neasemãnatã de concepþie ºi acea fermitate de expresie, caracteristice operei genialului poet, dar un cunoscãtor bun ar fi putut prevedea pe autorul Scrisorilor.

Dealtmintrelea, chiar în perioada de strãlucire, care inițiază cu Venere ºi Madonã, încã observãm mai multe faze: faza de tranziþie (de la Venere ºi Madonã pânã la Egipetul), perioada de maturizare (de la Egipetul pânã la Rugãciunea unui dac) ºi, în sfârºit, perioada de plenitudine a tuturor însuºirilor sale.

De la poezia închinatã lui Aron Pumnul ºi pânã la Luceafãrul este evoluþia pe care o face poezia românã de la versificaþia fãrã artã (a acelora cântaþi în Epigonii) pânã la arta purã.

Dupã aceastã evoluþie, adicã dupã Eminescu, va fi ridicol cine va mai scrie ca Alecsandri sau ca Bolintineanu. Dar aproape nimeni nu va mai îndrãzni sã scrie aºa.

Evoluþia lui Eminescu pânã la 1870, pe lângã o evoluþie literarã, în sensul în care am vorbit, ne mai aratã ºi evoluþia concepþiei lui Eminescu asupra vieþii, care corespunde, dar anticipativ, evoluþiei spiritului unei întregi categorii sociale, a "intelectualilor": trecerea de la optimismul generaþiei de la 1840 la pesimismul generaþiei de la 1880.

Concepþia asupra vieþii Eminescu ºi-a expus-o cu strãlucire în Împãrat ºi proletar, în Scrisoarea I ºi în alte câteva poezii -- dintre care nu face parte Mortua est!, în care eu nu cred, pentru cã o socot "compoziþie" ºi-mi aminteºte O fatã tânãrã pe patul morþii, al cãrei ritm dealtfel îl ºi are -- ºi care mi se pare un ultim ecou al influenþei lui Bolintineanu asupra lui Eminescu. În Scrisoarea I ºi în Împãrat ºi proletar, Eminescu, plecând de la consideraþii metafizice, dar mai cu seamã de la concepþia egoismului total ºi ireductibil al sufletului omenesc, decreteazã pentru totdeauna mizeria iremediabilã a omului. În Mureºanu, din care a extras mult în Împãrat ºi proletar, deºi nu e încântat de alcãtuirea (sã se bage bine de seamã) a omenirii, alcãtuire care dã naºtere nu numai suferinþei, ci ºi rãutãþii tuturor oamenilor de pe orice treaptã socialã, Eminescu rãmâne totuºi nestrãmutat în credinþa progresului omenesc. În aceastã lungã bucatã a scris Eminescu strigãtul de revoltã al proletarului, pe care l-a pus apoi în Împãrat ºi proletar. Dar în Mureºanu acest strigãt nu e urmat de trista constatare cã:

Se petrificã unul în sclav, altu-mpãrat, ci de mãrturisirea posibilitãþii "mai bine" -lui. E interesantã o notiþã scrisã de Eminescu ulterior, sub titlul acestei poeme: "Am scris-o într-un timp când sufletul meu era pãtruns de curãþenia idealelor, când nu eram rãnit de îndoialã".

Aceastã credinþã în bine se aratã ºi în alt chip: prin frecvenþa notei patriotice din bucãþile din acea vreme. Chiar în Mureºanu, poetul cântã "mãrirea" viitoare a patriei.

Mai târziu, în epoca maturitãþii, Eminescu rãmâne acelaºi adânc patriot, dar patriotismul, în aceastã epocã, va fi pentru el o cauzã de tristeþe, de pesimism. Nemaiavând încredere în viitor, el nu va mai crede în "mãrirea" patriei, ci va plânge durerile -- ºi poate pieirea -- ei viitoare. Atunci, el va evoca trecutul glorios, dar mai ales cinstit, pentru a-l pune în faþa prezentului trist, pentru a stigmatiza, prin contrast, acest prezent, care e o decãdere.

Evocarea trecutului la Eminescu este de o naturã cu totul deosebitã decât la un Alecsandri ori Bolintineanu. Aceºtia evocau gloria trecutului pentru a îmbãrbãta pe contemporani. ªi poate, ºi mai ales Alecsandri, ºi din mândrie naþionalã. Eminescu evocã mai puþin gloria, ºi mai ales cinstea, curãþia vieþii trecute, pentru a scoate în relief mizeria iremediabilã a prezentului. Pe de altã parte, un Bolintineanu ºi mai ales un Alecsandri aveau puþin din ceea ce se numeºte sentimentul trecutului. Nu iubeau vremurile vechi pentru poezia lor, ci, cum am spus, pentru gloria lor. Eminescu iubea vechimea pentru vechime. (În poezia sa Basarabii ºi Muºatinii nu sunt numai mãrimea trecutului faþã cu micimea prezentului, ci ºi albastrul perspectivei unui trecut îndepãrtat.) Aceasta e aºa de adevãrat, încât, fãrã a mai vorbi de "regii asiri" pe carei evocã de mai multe ori Eminescu, ori de Egipetul, vom aminti ceea ce am putea numi dacismul sãu. Eminescu e preocupat de daci, îi admirã, îi poetizeazã. Se cunoaºte, îndeobºte, Rugãciunea unui dac. Dar de la el a mai rãmas un fragment dintr-o poemã admirabilã, Decebal, o poemã Gemenii (publicatã în "postume") etc... Iar într-o "postumã" (În metru antic), gãsim o expresie caracteristicã:

Cum pe dulcea-i lirã Horaþ cântat-au,
Astfel eu cercai sã te cânt pe tine,
Încordând un vers tânguios în graiul Traco-romanic.

Acest dacism este o notã caracteristicã poeziei lui Eminescu. ªi nu-l mai gãsim, pe cât ºtiu, ca însuºire esenþialã, decât în unele bucãþi, mai ales în Piatra Teiului, ale lui Alecu Russo (alt moldovan). Dacã am voi sã facem antropologie ºi, întemeindu-ne pe cercetãrile dlui Onciul, care spune cã dacii au rãmas în munþii nordici ai Moldovei, am gãsi, poate, în acest dacism al moldovenilor, glasul sângelui. Dar nu aceasta e cauza. Cauza este, cum am spus, iubirea de vechime, puternicã la Eminescu, ca ºi la Alecu Russo -- ºi ce poate fi mai poetic, în poezia trecutului românesc, decât amintirea strãvechilor daci, care au trãit cândva prin munþii ºi vãile noastre. Iar lipsa acestui dacism la ceilalþi poeþi, care au evocat trecutul, se explicã nu numai prin lipsa de sentiment poetic al trecutului, ci ºi prin concepþia lor naþionalã: persistenþa dacilor a fost negatã cu îndãrãtnicie de naþionalismul de acum 40--50 de ani, cãci admiterea acestei persistenþe însemna recunoaºterea amestecului sângelui dac în cel roman al coloniºtilor, ºi naþionaliºtii din acea vreme aveau oroare de acest lucru. ªi dacã acest dacism îl gãsim la scriitorii moldoveni, aceasta se datoreºte faptului cã în Moldova latinismul a fost mai slab, aproximativ nul. Vã închipuiþi pe un purist ardelean, ori pe un discipol al lui, muntean, poetizând pe daci, "strãmoºii" românilor?

Un caracter deosebit al "postumelor" este umorul de nuanþã veselã. Câteva trãsãturi vesel-umoristice se gãsesc ºi-n poeziile definitive ale lui Eminescu: în Pajul Cupidon, în Luceafãrul, în Scrisoarea IV1. Dar în "postume" acest element e mult mai frecvent. O "postumã", din care Eminescu a scos componentă cea mai poeticã din Scrisoarea IV, se isprãveºte glumeþ, este un fel de mistificare (vezi mai jos). Din acest punct de vedere, citirea "postumelor" chiar surprinde. Cunoaºtem un Eminescu adânc sentimental, grav, chiar posomorât, amar-umorist când e umorist -- ºi acum descoperim un Eminescu glumeþ pânã la mistificare. Dar cei care l-au știut ne-au spus cu toþii cã Eminescu avea un temperament neegal. Caragiale ne-a spus cã era "vesel ºi trist; comunicativ ºi ursuz; blând ºi aspru" etc.; ºi aiurea, cã era: "melancolic ºi pasionat, deºi în acelaºi timp iubitor de veselie ºi de petreceri uºoare..." -- cã era, deci (citez pe Schopenhauer), un dyscolos, un om la care "preponderenþa abnormã a sensibilitãþii realizează inegalitatea dispoziþiei, periodic o veselie exageratã, iar de regulã predominarea melancoliei". ªi cum caracterul fundamental al sensibilitãþii lui Eminescu era melancolia -- veselia, ea, desigur, era întâmplãtoare, dacã nu cumva era, ºi ea, uneori, un strigãt de disperare, cãci nu puþini oameni cheltuiesc, în accese de veselie, cea mai strãlucitã ºi mai exuberantã vervã în momentele cele mai triste ale vieþii lor. Versurile din Sãrmanul Dionis sunt un exemplu desãvârºit de vervã strãlucitã, aparent veselã, produsã de adâncimea tristeþii.

ªi în multe din "postume" -- din aceste notãri de impresii ocazionale --, gãsim umor, cãci "postumele" oglindesc, în justã proporþie, momentele de tristeþe ºi de veselie ale vieþii lui Eminescu, o tristã veselie uneori.

În poeziile sale definitive, cum am spus, nu mai gãsim decât cumplit de rar aceastã notã umoristicã. În poeziile sale definitive, Eminescu n-a pus decât ceea ce era fundamental, am putea spune adevãrat, în personalitatea sa. Din notarea impresiilor ocazionale, Eminescu a extras ceea ce a fost esenþial acestei adevãrate personalitãþi. Din "postuma" amintitã, pe care a utilizat-o în bucată cea mai poeticã din Scrisoarea IV, el a extras poezia romanticã medievalã, de care era îndrãgostit, ºi a lãsat umorul, care era întâmplãtor, pus acolo poate într-un clipă de ironie, datoritã cine ºtie cãrei decepþii de iubire, decepþie care l-a fãcut atunci, în acel moment, sã ia în bãtaie de joc efuziunile iubirii. Eminescu, s-ar putea zice, era dintre acei oameni în care apare intimitatea profundã ºi devin cu adevãrat ei atunci când iau ipostazul de autori.

Acest umor, pe care-l gãsim în "postumele" sale, este, oricum, dovada unei forþe vitale care rezistã pesimismului.

În aceastã ordine de idei, "postumele" ne servesc sã lãmurim un lucru.

Poeziile lui Eminescu, din punctul de vedere al atitudinii faþã cu viaþa, sunt de douã feluri. Poeziile sale filozofice, am putea spune teoretice, sunt ale unui mizantrop: Scrisorile I ºi IV, Împãrat ºi proletar, Glossa etc. Poeziile de iubire, dimpotrivã, sunt ale unui idealist. În pesimismul lui Eminescu este, cum s-ar zice, o lacunã. Dacã Eminescu nu e un pesimist consecvent, aceasta se datoreºte tonului poeziilor sale de iubire (mai ales celor dinainte de 1880). ªi acest lucru se vede ºi mai bine în "postume". Ba încã Eminescu ni-l spune singur într-una:

Am blestemat viaþa în însuºi al ei miez,
Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvântez.

E drept însã cã în Scrisoarea IV, când

Organele-s sfãrâmate ºi maestrul e nebun,

Eminescu face teoria schopenhauerianã a iubirii...

O importanþã deosebitã au "postumele" pentru luminile ce aruncã asupra compoziþiei lui Eminescu. Ele ne fac sã asistãm la chinurile creaþiunii marelui nostru poet -indiscreþie, desigur, dar foarte utilã pentru cunoaºterea mai adâncã a lui Eminescu.

ªi ce departe suntem, dupã ce comparãm aceste "postume" cu poziþiile lui definitive, de naiva concepþie cã un poet compune, ca un halucinat, într-un ocazie de supremã inspiraþie. "Postumele", ºi încã mai bine cele nepublicate, ne aratã un om veºnic în cãutarea aspectului tot mai perfecte; veºnic în cãutarea expresiei proprii, unice; veºnic sacrificând expresii îndoielnice, versuri imperfecte, strofe în care simþirea i se pare diluatã, bucãþi întregi chiar, din care nu salveazã decât câteva expresii fericite; zgârcit, în acelaºi timp, cu imaginile fericite, pe care le utilizeazã uneori dupã mulþi ani. Iar din fericita alegere pe care o face între imaginile din "postume", din fericita perfecþionare a imaginilor alese, se vãdeºte splendid puternicul simþ de autocriticã ºi fineþea gustului sãu.

Iar toate acestea, la un loc, ne aratã înalta conºtiinþã artisticã a lui Eminescu, ne aratã cum prin acest om literatura româneascã a fãcut o evoluþie enormã. De acum înainte, literatura devine artisticã, nu ca în perioada precedentã Alecsandri--Bolintineanu, când forma este neîngrijitã, când scriitorii, cu gândul mai mult sã "îmbogãþeascã" literatura ºi sã cânte anumite idealuri, sunt indulgenþi cu sine înºiºi, scriind mereu, când mai bine, când mai rãu, cum dã Dumnezeu...

De la Eminescu, aceastã "artã poeticã" este compromisã. De acum înainte, toþi scriitorii, ºi cei de talent ºi cei fãrã talent, au forma bunã, ºi în opera lor nu mai gãsim, alãturea de bucãþi corecte, bucãþi ridicole, ruºinoase, ca în opera predecesorilor lui Eminescu.

ªi nu vom exagera, credem, dacã vom spune cã Eminescu este pãrintele literaturii artistice române.

Ni se pare interesant sã arãtãm geneza cel puþin a unei poezii a lui Eminescu, cu ajutorul "postumelor", rãmânând ca cineva sã facã un studiu complet asupra poeziilor lui, din acest punct de vedere.

Aleg Scrisoarea IV. Presupunem cã cititorii o cunosc bine. Iatã versurile din "postume" utilizate de Eminescu în aceastã Scrisoare (sunt cele subliniate):

. . . . . . . . . . . . . .
ªi dealuri departe pe-o linie clarã
Însamn-a lor umeri pe cerul de sarã,
Cu stâncile negre-ruine strivite,
Cu muchile-n lunã frumos zugrãvite.

ªi par urieºi ce-ntr-un cuib de balaur
Pãzesc o mãreaþã comoarã de aur,
Cãci luna ce-n dosul lor roºã rãsare
Comoarã arzândã în noapte se pare.

Uimit Cavalerul priveºte la lunã,

Dumbrava ºopteºte, izvoarele sunã,

Aruncã toiage de raze de neauã
ªi albã-n ferestre e orice perdeauã.

Încet cavalerul s-apropie-n zvonul
A undelor palizi... zãreºte balconul,
Cu frunze-ncãrcatu-i, prin grile în glastre
Cu roze de ªiras, liane albastre.

Iar papura sunã de-al undelor treier
ªi-n iarba înaltã suspinã un greier...
ªi vânãta-i umbra, ºi rumãnã-i sara,
ªi-n dulcea tãcere rãsunã ghitara.

"Vãzut-am în visul junie-mi bogatã
Un înger -- o tainã în alb îmbrãcatã
ªi fruntea-i înconjur-o boltã de stele
ªi ochii ei limpezi ca moi viorele.

Apari cu-a ta hainã de scumpã mãtasã
Ce pare-ncãrcatã de brumã-argintoasã.
Sã vãd a ta umbrã de lunã-nmuietã
În pãru-i de aur înalt-mlãdietã".

S-aude-n balconu-i foºnirea uscatã
A hainelor lungi de mãtasã bogatã.
ª-apare prin flori aplecatã pe grile
Frumoas-arãtate a dulcei copile, Etc.

(Diamant din nord)

De-odatã luna-ncepe din ape sã rãsaie,
ªi pân'la mal dureazã o cale de vãpaie,
Pe-o repede-nmiire de unde o aºterne,
Ea, fiica cea de aur a negurei eterne.

Cu cât lumina-i dulce pe lume se mãreºte.
Cresc valurile mãrii ºi þãrmul negru creºte.
ªi aburi se ridicã din fund de vãi spre dealuri,
O insulã departe s-a fost ivind din valuri.

Pãrea cã s-apropie mai mare, tot mai mare,
Sub blândul disc al lunii stãpânitor de mare.

(Rãsãrit de lunã)

Se clatin visãtorii copaci de chiparos
Cu ramurile negre uitându-se în jos.
Iar tei cu umbra latã ºi flori pânã-n pãmânt
Spre marea-ntunecatã se scuturã de vânt.

(Gemenii)

Nu am chip în toatã voia
În privirea-þi sã mã pierd,
Cum îmi vine, cum îmi place,
Drag copil sã te dezmierd.

Dupã gât sã-þi pun eu braþul,
Cu sãrutãri sã m-adap
ªi tãcând... cu ochii numai
Sã te-ntreb clãtind din cap.

Sã te-ntreb în toatã ticna,
Gurã-n gurã, piept la piept:
"Tu pricepi ce-ntreb acuma?
Îþi sunt dragã? Spune drept!"

Dar abia mã-ntind cu botul,
Iaca sare clampa-n broascã -
De mãtuºi ºi de rudenii
Dumnezeu sã te pãzeascã!

Întorc capu-n altã parte
ªi mã uit în jos smerit:
Doamne, nu-i în mulțimea asta
Vrun ungher pentru iubit?

Haide, tatã, haide, mamã,
Dur la deal ºi dur la vale,
Ba cã "vremea e frumoasã",
Ba cã "ploaia e pe cale".

Iarã tu suceºti þigarã,
Smulgi la fire din musteþi
ªi-n vorbirea-nteresantã
Torni câte-un cuvânt isteþ.

ªi ca mumii egiptene
Stau cu toþii-n scaun þepeni,
Tu, cu mâinile-ncleºtate,
Tot cu degetele depeni.

Iarã eu sã-mi ascund râsul,
Duc batista mea la nas
Cãci dezvolþi atâta spirit
Ca viþelul de pripas.

ªi la ceas mecaniceºte
Înþelept te uiþi ºi rece:
"Câte ceasuri?", toþi întreabã,
"Ceasuri? ªapte fãrã zece."

ªi cu palmele în poale
Ei pe scaune-au înlemnit
ªi vorbesc de slugi ºi cloºte.
Doamne, tare mi-i urît!

ªi nu pot în toatã voia
În privirea-þi sã mã pierd,
Cum îmi vine, cum îmi place,
Drag copil, sã te dezmierd.

(Iubita vorbeºte)

La versurile nesubliniate Eminescu a renunþat gãsindule, cu drept cuvânt, cã meritã sã intre în opera sa definitivã (iar pe celelalte le-a înfrumuseþat). Aºa, de pildã, din ultima bucatã, Eminescu a renunþat la strofa care pornește cu "Haide, tatã, haide, mamã", cãci, dupã evocarea "mãtuºilor" ºi a "rudeniilor" dintr-o strofã anterioarã, aceastã strofã nu e necesarã, ºi apoi nu este nici de bun-gust, ºi este ºi în contrazicere cu economia generalã a bucãþii. Cãci dacã inoportunitatea "mãtuºilor" ºi a "rudeniilor" evocã o împrejurare vulgarã, sã-i zicem de mahala, din viaþa îngustã a micii burghezii, viaþã improprie poeziei romantice a iubirii -- inoportunitatea "mamei" ºi a "tatei", de care se plânge fata în strofa omisã de Eminescu, dã pe faþã un sentiment suburbian, pe când, pentru economia bucãþii, e necesar sã existe un contrast între poezia din sufletul amanþilor ºi prozaismul împrejurãrilor.

Versurile de la: "Iarã eu sã-mi ascund râsul" încolo sunt amplificate, în absolut orice caz o îngrãmãdire inutilã de note, care mai sunt ºi prea frivole: în loc sã zugrãveascã cu amãrãciune împrejurãrile de azi ale iubirii -- prin umorul lor ºi mai ales prin tonul acestui umor --, ele banalizeazã sentimentul de revoltã. Aºadar, Eminescu a transformat psihologia ºi a înfrumuseþat estetic întreg materialul consemnat altãdatã.

Tot aºa, din bucata întâia, Eminescu a lãsat la o parte strofa care începea cu: "Vãzut-am în visul junie-mi bogatã", pentru cã nici viziunea nu e clarã (poate nici sincerã) ºi, deci, nici forma expresivã.

Acum, sã comparãm câteva versuri din cele pe care le-a utilizat Eminescu cu versurile definitive din Scrisoarea IV, spre a vedea cum se corecta el din punctul de vedere al expresiei. Aceasta ne va arãta simþul lui de autocriticã, gustul lui estetic ºi marea exigenþã faþã cu sine însuºi a poetului nostru -- setea sa de perfecþiune.

În "postuma" sa, Eminescu zice:

ªi dealuri departe pe-o linie clarã
Însamn-a lor umeri pe cerul de sarã,
Cu stâncile negre -- ruine strivite.
Cu muchile-n lunã frumos zugrãvite.
ªi par urieºi ce-ntr-un cuib de balaur
Pãzesc o mãreaþã comoarã de aur,
Cãci luna ce-n dosul lor roºã rãsare
Comoarã arzândã în seară se pare.

Aceste versuri au devenit în Scrisoarea IV:

Luna tremurã pe codri, se aprinde, se mãreºte,
Muchi de stâncã, vârf de arbor ea pe ceruri zugrãveºte,
Iar stejarii par o strajã de giganþi ce-o înconjoarã,
Rãsãritul ei pãzindu-l ca pe-o tainicã comoarã.

Eminescu a lãsat versurile de la început, unde e vorba de "dealuri", cãci acele versuri sunt cuprinse în cele trei cuvinte: "Muchi de stâncã". A lãsat ºi cele douã versuri justificative (prozaice chiar ºi prin acest caracter): "Cãci luna ce-n dosul" etc., concentrându-le în unicul vers lapidar: "Luna tremurã pe codri, se aprinde, se mãreºte". Prin aceasta nu numai cã a scãpat de versul justificativ, care începe cu logicul "cãci", dar descripþia a cãpãtat culoare. În loc de stânci, care par urieºi ce pãzesc comoara de aur (ºrãsãritul lunii), punând stejarii, imaginea devine mult mai frumoasã; iar stejarii pãzesc, de-a dreptul, "rãsãritul lunii", pe care Eminescu îl comparã cu o comoarã (ºi nu "comoara de aur"), concepþie mai fericitã, cãci expresia directã are mai multã forþã; metafora, aici, era o preþiozitate. Epitetul, apoi, de "tainic", înlocuind pe "de aur", este mai sugestiv, cãci ne evocã, în adevãr, tãcerea nopþii, pãºirea înceatã a lunii deasupra codrului, misterul naturii într-o noapte de varã.

Am comparat aici primele versuri din prima bucatã, ca sã încep cu începutul. Cititorul sã compare ºi celelalte versuri din bucata întâia ºi din celelalte bucãþi, ºi va gãsi exemple ºi mai bune de felul cum se corecta Eminescu. Sã compare, mai ales, "postuma" a doua de mai sus (Rãsãrit de lunã) cu pasajul corespunzãtor din Scrisoarea IV, ºi va vedea ce a scos Eminescu din aceastã "postumã", eliminând, corectând, cãutând expresia unicã, imaginea clarã ºi frapantã.

Iar dacã þinem socotealã ºi de variante, atunci ne vom da seama complet de munca creatoare a lui Eminescu. În Povestea teiului, de pildã, Eminescu a utilizat trei "postume", adicã trei alte poezii. Dar Povestea teiului are ºi o variantã, care este o primã redactare, mai puþin reuºitã. Poezia definitivã Povestea teiului este, deci, corectarea altei bucãþi, care bucatã, la rândul ei, conþine material corectat din trei "postume".

Dar din compararea acestor "postume", transcrise mai sus, cu Scrisoarea IV, se pot vedea ºi unele particularitãþi, de care am vorbit în porțiunea dintâi a articolului.

Se ºtie cã Scrisoarea IV are douã pãrþi: în prima se cântã amorul romantic medieval; în a doua se zugrãveºte prozaicul amor de azi ºi se face teoria -- schopenhauerianã -- a iubirii, dupã care urmeazã versurile în care Eminescu spune cã e "sãtul de aºa viaþã". "Postumele", din care a extras Eminescu o mare parte din materialul Scrisorii IV, au ca subiect: prima (Diamant din nord, o poveste umoristicã): un cavaler, cãruia o fatã îi spune sã-i aducã diamantul din nord dacã vrea sã-l iubeascã, se duce peste nouã mãri ºi nouã þãri, prin locuri pline de primejdii, de balauri ºi ºerpi, ca-n poveºti, nu se lasã ademenit de o altã fatã frumoasã, gãseºte în fundul mãrii diamantul -se trezeºte deodatã sub balconul iubitei sale, cãci visase c-a fost dupã diamant, strãnutã, cãci rãcise prin somn, fata râde de "amoru-i prostatec". A doua (Rãsãrit de lunã) este un pastel, în care se zugrãveºte acest moment al nopþii. A treia (Gemenii) este o poemã în care e vorba de un rege dac. A patra (Iubita vorbeºte) este tânguirea hazlie a unei fete cã nu o lasã rudele singurã cu iubitul ei ºi zugrãvirea cu umor, de cãtre fatã, a þinutei stângace a partenerului în faþa rudelor.

Aºadar, din bucãþi care au cu totul alt subiect -- ºi pe care, storcându-le de tot ce-au avut bun, le-a condamnat --, poetul a extras o altã poezie. Cel mult dacã ultima conþine o parte din subiectul Scrisoarei IV, dar ºi aceastã ultimã "postumã" se deosebeºte mult, ºi caracteristic, de fragmentul corespunzãtor din Scrisoarea IV: aici vorbeºte o fatã, în Scrisoarea IV, un bãrbat. Aici poezia e intimã ºi ocazionalã, în Scrisoarea IV e generalã, cãci nu e vorba de iubirea sa, ºi nici a altcuiva, ci de felul ºi împrejurãrile iubirii de azi. Aici e umor vesel, în Scrisoarea IV umorul e amar ºi numai atât cât e necesar spre a satiriza împrejurãrile iubirii de azi.

Aºadar, mãrginindu-ne numai la Scrisoarea IV -- pe care am ales-o pentru alt scop --, gãsim, în dosul operei perfecte, general omeneºti ºi sumbre a lui Eminescu, o altã operã, pregãtitoare, cu caracter mai intim, mai ocazional, mai optimist ºi mai vesel, din "postume".

Sunt "postume" la care Eminescu a renunþat, pãstrând însã din ele câteva versuri, care i-au servit ca punct de plecare pentru o poezie definitivã întreagã. Aºa, de pildã, din postuma În metru antic, Eminescu a luat strofa penultimã ºi, în ritmul ei, a scris o altã bucatã, poezia definitivã Odã (În metru antic).

Încã vreo câteva observaþii înainte de a isprãvi aceste puþine note ºi impresii asupra "postumelor" lui Eminescu.

Cine a citit produsele politico-sociale ale lui Eminescu a observat cã acela care, în poezii, are cea mai curatã ºi mai esteticã limbã româneascã, în acele articole are o limbã care lasã, adesea, mult de dorit: neologisme curioase, ardelenisme, germanisme în construcþii etc. Nici în "postume" limba lui Eminescu nu e bunã. Nu e nici curatã ºi nu e nici esteticã. Cititorul probabil a observat acest lucru chiar ºi numai din citaþiile de mai sus, care nu conþin probe din cele mai caracteristice pentru ceea ce voim sã arãtãm aici.

Se vede cã Eminescu s-a luptat mult cu limba. În bucãþile de dinainte de 1870, s-ar putea zice cã limba lui e detestabilã. În "postumele" de dupã 1870 (din perioada de strãlucire), limba e mult mai bunã, dar cu mult mai prejos decât în poeziile publicate din acelaºi timp. Se vede cã Eminescu, ºi în privinþa limbii, se corecta, fãcea selecþie în propria sa limbã, cum am vãzut cã proceda ºi în privinþa ideilor ºi imaginilor. ªi acelaºi gust estetic, aceeaºi autocriticã, aceeaºi exigenþã faþã de sine l-au fãcut sã punã în poeziile-i definitive cea mai frumoasã limbã româneascã -- limba care a devenit tipul limbii literare artistice, limba în care scriu scriitorii de azi.

Toatã aceastã penibilã sforþare, în atâtea direcþii, a marelui poet se explicã ºi prin temperamentul sãu, ºi prin faptul cã n-a avut predecesori. El a trebuit sã-ºi formeze ºi limba literarã, ºi limbajul poetic -- lucruri pe care poeþii din þãrile culte le gãsesc gata. Unul din meritele lui Victor Hugo e ºi acela cã a îmbogãþit limbajul poetic, oferind valoare poeticã unor expresii pânã atunci excluse din poezie. Dar Eminescu a creat aproape pe de-a-ntregul limba poeziei româneºti, deținând sã fixeze prealabil ºi limba literarã. ªi cu cât mai mare poet ar fi fost el dacã nu ºi-ar fi cheltuit, poate, jumãtate din energia sa intelectualã cu crearea acestor lucruri, pe care poeþii din þãrile cu veche culturã le gãsesc de-a gata! ªi -- fiindcã am apucat pe calea pãrerilor de rãu dupã cele ce ar fi putut sã fie altfel --, cu cât mai mare poet, iarãºi, ar fi fost Eminescu dacã minunatul dispozitiv cu care a cântat "floarea albastrã" nu s-ar fi sfãrâmat în al treizeci ºi treilea an al vârstei sale... Sau, cel puþin, dacã, pânã la aceastã catastrofã, el n-ar fi fost silit sã se îndeletniceascã cu atâtea lucruri strãine de poezie.

Progresul necontenit în adâncirea vieþii si în frumuseþea formei, ce se observã de la Venere ºi Madonã pânã la Luceafãrul, progres care nu avem nici un rațiune sã credem cã ar fi încetat, ne face sã presupunem cu tristeþe culmile la care ar fi ajuns acest mare ºi nefericit scriitor al nostru.


sursa: ro.wikisource.org