Satirã Duhului meu de Grigore Alexandrescu

Trageþi toþi câte o carte: domnule, eºti cu mine.
ªezi, mã rog, împotrivã, ºi vezi de joacã bine!
­ Dar þi-am spus, coconiþã, cã eu, din întâmplare
Nici bine, nici nebine nu pot sã fac cercare;
Am cuvintele mele: aste jocuri plãcute,
Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute.
­ Nebun cine te-o crede; vrei sã te rugãm, poate
Astãzi chiar ºi copii ºtiu jocurile toate,
Veacul înainteazã: Caro; vezi cã þi-e rândul;
Dar ce fãcuºi acolo, unde îþi este gândul?
Când eu am dat pe rigã, baþi cu alta mai mare?
Astfel de neºtiinþã e lucru de mirare!

Aºa-mi zicea deunãzi, cu totul supãratã,
O damã ce la jocuri e foarte învãþatã,
Apoi ºoptind pe tainã cu câteva vecine:
­ Vedeþi, zise, ce soartã, ºi ce pãcat pe mine?
Douã greºeli ca asta, zãu, sufletul mi-l scot,
A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot!

Vino acum de faþã ºi stai la judecatã,
Tu care le faci astea, duh, fiinþã ciudatã,
Ce vrei sã joci o rolã în lumea trecãtoare:
De ce treabã-mi eºti bunã, vigoare gânditoare,
Când nu pot la nimica sã mã ajut cu tine,
Când nu te-ai deprins încã nici vistul sã-l joci bine?

Nu mai eºti tu acela care-n copilãrie
ªtiai pe dinafarã vestit- Alexãndrie,
ªi viaþa ciudatã a unui crai cuminte,
Care lãsa pe dracu fãrã încãlþãminte?[1]
Tu, care mai în urmã, râzând de-acestea toate,
De rost puteai a spune tragedii însemnate,
Meropa, Atalia ºi altele mai multe,
Declamându-le toate cui vrea sã te asculte?

Negreºit îmi vei zice, þin minte ce îmi place,
Dar cãrþile cu mine e greu sã se împace.
Mai ușor pot a spune hoþiile urmate
La zece tribunaluri sub nume de dreptate,
Mai lesne pot sã numãr pe degetele mele
Câþi sfinþi avem pe lunã ºi câte versuri rele,
Decât sã bag de seamã ce carte nu e datã,
A cui este mai micã ºi cine o sã batã.
Când sunt în adunare, n-am altã mulþumire
Decât sã se deschidã sujeturi de vorbire:
Atunci sunt gata, slobod, ascult, ºi cu plãcere
Tuºesc, zâmbesc, mã leagãn ºi-mi dau a mea pãrere.
­ Elegant rãspuns! Ascultã: pe cât mie îmi pare,
De lume, de nãravuri ai slabã încercare.
Trebuie sã ºtii jocul ºi dansul ce-þi lipseºte,
ªi niºte mici petreceri, ce se zic româneºte
Jocuri nevinovate. Nevinovate fie,
Mãcar cã vini destule din ele pot sã fie;
Trebuie sã faci pasuri ºi complimente bune,
La vorbe serioase îndată ce alþii se vor pune,
Sã n-asculþi, sã spui glume, sã scoþi la jucãrii,
ªi pân-a râde alþii, sã râzi tu mai întâi.

Vezi domniºoru-acela care toate le ºtie,
Cãruia vorba, duhul îi stã în pãlãrie,
În chipul de-a o scoate cu graþii prefãcute?
Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:
Singur ne-ncredinþeazã. Lorneta atârnatã
Este ºi mai strãinã, de-o formã minunatã;
Vrea s-o cumpere prinþul, dar ca un om cuminte
Dumnealui o tocmise ceva mai înainte.
Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, priveºte
Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbeºte;
I-o dã în nas, se pleacã, ºi în sfârºit o lasã,
Zicându-i: Ce lornetã! te-aratã mai frumoasã!

Fieºcine cunoaºte ce cap tânãrul are;
Dar pentru cã dã bine din membre ºi din picioare,
ªi trânteºte la vorbe fãrã sã se gândeascã,
Am vãzut multã lume cu duh sã-l socoteascã;
Iatã de ce talente avem noi trebuinþã.

Dar tu care uiþi lesne, duh fãrã de ºtiinþã,
Socoteºti cã poþi oare, prin altfel de mijloace,
Arãtându-te-n lume vreo figurã-a face?
Pretenþia aceasta mi s-ar pãrea ciudatã.

Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodatã
(Cãci din nenorocire puternica naturã
Ne-a unit împreunã c-o strânsã legãturã),
Râd vãzându-te singur, ºi într-un colþ deoparte,
Parc-ai fi mers acolo ca sã compui o carte,
Iar nu ca sã te bucuri cu lumea dimpreunã.
Dacã vreo coconiþã, frumoasã, dulce, bunã,
Crezând cã ne prefacem, ne-ndeamnã, ne pofteºte,
Ne ia la joc, greºeala-i îndatã ºi-o plãteºte;
Rar sã se afle damã de mijloc aºa tare,
Ca sã n-o fac sã cadã la cea dintâi miºcare.
Ãsta îþi e talentul ºi darurile toate.

Cât pentru darul vorbei, ce crezi cã îl ai, poate,
E numai o pãrere: îþi cer ºi iertãciune,
Cã nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune.
Adevãrat se-ntâmplã sã zici pe la soroace
Câte o vorbã-douã, care la unii place;
În câte rânduri însã distracþiile tale
Te fac sã scoþi cuvinte ce nu ar fi cu cale,
Sã superi din greºealã persoane însemnate,
Ba încã câteodatã ºi dame delicate,
Râzând de-acele douã, statornicã pereche
Care îºi petrece seara ºoptindu-ºi la ureche,
De celelalte patru contese ideale,
Umflate de pretenþii ºi vrednice de jale,
Pe care dacã prinþul le ia la bal de mânã,
Nu mai vorbesc cu nimeni câte o sãptãmânã.
Astãzi râzi de-o pedantã, mâine de-o preþioasã;
Zici de una ajunsã în vârstã cuvioasã
Cã atestatul vremii nu va sã-l priimeascã;
ªi de-alta ce iubeºte de cinste sã vorbeascã,
Ce laudã virtutea ºi-n veci þi-o pomeneºte,
Zici cã e virtuoasã cât ºtim noi evreieºte.

Greºelile acestea îþi fac un urât nume.
Tu ºtii ce se întâmplã când se aude-n lume
Cã cinevaºi s-apucã defecturi sã arate:
Mulþi scot sub al lui nume minciuni nenumãrate.
S-a vorbit într-o casã de un fanfaron mare,
Declamând sentimente ce sigur nu le are,
Care la tot ar pune suflarea omeneascã,
Când cineva cu dânsul ar vrea sã o tocmeascã;
S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lãurescu;
Cine le-a scos acestea? ­ Le-a scos Alexandrescu.
Fãr-a zice nimica, singura ta zâmbire,
De te-i afla de faþã, e o-nvinovãþire.
În zadar te porþi bine ºi lauzi câteodatã,
Chiar lauda în gurã-þi de satirã e luatã.

Aºa, în loc sã critici greºelile strãine,
În loc sã râzi de alþii, mai bine râzi de tine;
Învaþã danþul, vistul ºi numeroase de-alde alea;
Iar de vrei sã faci versuri, ia pildã de la Pralea.